Catalogul mamelor. Spitalul verde

Câteva repere de lectură la ,,Catalogul mamelor/ Spitalul Verde”

de Mihaela Manàsia

Geneza cărţii ,,Catalogul mamelor. Spitalul Verde’’

În anul 2022, am scris primul ,,scenariu’’ al povestirii ,,Spitalul Verde’’ pe care, ulterior, l-am dezvoltat în cartea ,,Catalogul mamelor/ Spitalul Verde’’. Punctul de plecare a fost un vis reprezentativ, avut la Râmnicu Vâlcea, în casa natală.  Elementele lui centrale (natura transformată în refugiu, muntele cu peştera şi, mai ales, salonul mamelor, îngrijite de nişte fiinţe reci, asexuate, suferinţa mamelor aproape cosmică, transmisibilă, odată cu injectarea serului tranchilizant, ,,Venisar’’) m-au urmărit de-a lungul timpului, frământându-mi imaginaţia, până când am luat hotărârea de a-l integra într-o poveste. M-am apucat să scriu. Am aşternut primele rânduri într-o agendă în care am regăsit o vedere de la bunicii materni, decedaţi de ani buni. Ulterior, am rătăcit agenda, lucru care m-a întristat, deoarece reuşisem să fac un început povestirii. Cuprinsă de nefericire, din cauza pierderii suferite, am mai avut încă un vis, de data aceasta cu bunica maternă; în universul oniric, bunica mi-a dat o pană, luată chiar de la o cioară din visul pe care tocmai îl aveam; în vis, bunica era optimistă că voi reuşi să duc la bun sfârşit cartea, a cărei structură s-a modificat. M-am apucat deci să rescriu totul din minte, de data aceasta direct pe laptopul meu. 

După ce am publicat cartea, am regăsit agenda, dar vederea a rămas în continuare pierdută. În tot acest complex de semne personale, generatoare de repere interioare, creative (visele, agenda cu vederea de la bunicii materni, apoi rătăcirea ei, rescrierea), metoda de dezvoltare a firului epic putea fi numai jungiană[1]. În timpul scrierii, am încercat să decelez arhetipurile ascunse, din plan oniric, iar apoi le-am filtrat prin ochiul cotidianului, aşa cum îl percep eu.

Arhetipul central al cărţii, liantul, este Mama. Imaginea acesteia a căpătat importanţă majoră în universul construit de mine, deoarece am constatat, cu uimire, de câţiva ani buni, că trăiesc într-o realitate marcată profund de disoluţia genurilor. Consider că este nevoie să reînviem structurarea simbolică a fiinţei la genul feminin, întrucât aceasta este esenţială devenirii noastre cosmice, în calitate de specie inteligentă. Pentru mine, arhetipul mamei acţionează asemenea unei divinităţi care trăieşte în noi şi ori de câte ori o nouă fiinţă se naşte.

Din nefericire, în zilele noastre, parcă mai mult ca niciodată, mama-arhetip se află într-o închisoare (spital). Pe de altă parte, pot spune că în fiecare epocă a existat câte o închisoare pentru acest arhetip – faustică, mistică, din punct de vedere al ,,comuniunii sociale’’[2].

Surprins într-un complex de sentimente şi de raţiuni, copilul mamei joacă un rol esenţial în echilibrul lumii; el face parte din armonia cosmică, conlucrând la împlinirea unui ideal, cum ar spune Adler în teoria lui despre ,,sensul lumii’’[3] – omul are capacitatea de a fi o fiinţă social-armonioasă în cosmos.

Copilul are o nevoie firească de mamă. În ,,Minunata lume nouă’’[4], dublată de comentariul ,,Reîntoarcere în minunata lume nouă’’,[5] a lui Aldous Huxley,  este pusă în scenă mutilarea natalităţii, controlul acesteia prin intervenţia nefastă, limitată în perimetrul laboratorului. În opinia mea, naşterea firească de către mamă (ajutată de ştiinţă când salvează viaţa, nu când o mutilează prin control genetic) contribuie la echilibrul lumii, absenţa acesteia fiind în strânsă legătură cu maladia sinuciderii, aşa cum Emile Drukheim explică în cartea sa ,,Despre sinucidere’’[6]. Când natalitatea este firească, conform statisticilor acestui sociolog, sinuciderea se manifestă mai puţin, în raport cu zonele în care natalitatea este mai scăzută (,,într-un popor îmbătrânit şi dezorientat vor germina uşor dezgustul pentru viaţă şi o melancolie inertă, cu toate consecinţele funeste pe care le implică, într-o societate tânără, din contră, se vor dezvolta mai degrabă un idealism ardent, un prozelitism generos, un devotament activ.’’[7]). Mă gândesc, de asemenea, acum, la ,,Introducere în psihanaliză’’[8], lucrarea lui Sigmund Freud, în care acesta aminteşte de posibilitatea unei forme de culpabilitate colectivă, pornind de la diverse complexe generate de relaţia copil-părinte; or, dacă am suprima firescul ei, acest fapt nu ar echivala cu o sinucidere colectivă?

Vă mărturisesc că nu am avut în mintea conştientă aceste idei când am conceput cartea; ideile au ieşit din inconştientul/ subconştientul meu, precum o poveste a fiinţei mele sau punând în practică o natură filozofică. Descartes spune în meditaţiile sale că demersul filozofic constă în trăirea reflexivă a realităţii, înaintea conexiunilor livreşti.[9]

Scriind această carte, am conştientizat mai bine ce impact poate avea ,,corpul social’’(sintagmă folosită în sociologie) când apele sunt tulburi, iar credinţele zduncinate, aşa cum eu trăiesc astăzi cotidianul, augmentat prin mijloacele media folosite. S-a conturat treptat, în imaginarul meu, imaginea unei sinucideri planetare de gen – direct, pentru genul masculin, şi indirect, prin abandon, pentru genul feminin. Esenţa sinuciderii constă în abandon[10].

La toată această prezentare distopică au contribuit sensibilitatea mea, credinţa personală, manifestată şi asumată, şi nevoia de a găsi pacea în planul scrierii. În final, ideile sunt cu happy-end.

În lumea distopică a planetei Oubli există un Demiurg/ un Dumnezeu format din două fiinţe – arhetipuri şi ele – bătrânul şi câinele. Există, de asemenea, un Creator care comunică cu tot ce are formă şi spirit. Acesta este un Legiuitor, căci totul ascultă aici de o ordine intrinsecă, indiferent de destinul pe care planeta îl poate avea. De aceea spun că viziunea mea este optimistă.

Copiii – Ozalee (,,soarele care răsare’’/ ,,înger’’, nume amerindian din tribul abenaquise) şi Yahto (,,albastru’’, nume amerindian din tribul Sioux) au reuşit să găsească o busolă interioară. Ei au spiritul viu, pot recupera amintirea, sunt posesorii unui ,,memorial spiritual’’, cum ar spune regretatul Parinte Ghelasie în lucrarea sa, ,,Omul, Hotarul de Taină’’[11]. Ei reuşesc să iasă din peştera cu iz platonician şi să ajungă departe, deşi încă ,,ştiu mai mult decât înţeleg’’[12](moto-ul lui Alfred Adler în ,,Sensul vieţii’’).

În peştera lor, în loc de umbre, se află televizoare, imagine care duce cu gândul la ,,hipnopedia’’ lui Aldous Huxley din ,,Minunata lume nouă’’ ori la supravegherea aproape totală din romanul ,,1984’’[13] al lui George Orwell. Însă aceste acte sunt ratate în peştera planetei Oubli. Aici, oamenii peşterii sunt supravieţuitori. Ei au o busolă interioară care se activează progresiv. Ceva i-a salvat de la drog ori de la groaznica ştergere a minţii. Aceştia au şansa de a primi şi altceva în momentele de odihnă: somnul lor este profund – e vorba de starea în care fiinţa ajunge la au-délà (dincolo), ce nu poate fi atins de hipnoza conducătoare. Acesta este un somn al esenţelor – în momente de somn profund, calitatea evenimentelor este dată de natura lor, umană, impregnată de raţiunea spiritului creator.

Oamenii din peşteră trăiesc într-un fel de panteism, precum amerindienii. Panteismul lor este unul personal, deoarece ei se integrează în mediul înconjurător în calitate de entităţi diferite (din punct de vedere genetic), dar cu informaţii comune. Drumul supravieţuitorilor pe planeta Oubli este aureolat de prezenţa Călăuzelor, raportate la aceeaşi natură.

 Esenţial pentru oamenii din peşteră este să participe la ritual – cine participă la ritual, participă la viaţă (de exemplu, salutul soarelui de dimineaţă).

Amintirile la care sunt expuşi oamenii peşterii se revelează a fi ,,memorial spiritual’’, care înnobilează fiinţa lor.

Peştera nu e deci închisoare, supliciul lor poate fi mai blând, comparativ cu ce se întâmplă într-un spaţiu concentraţionar. Contrariul păcatului este libertatea, nu virtutea[14], spune Kierkegaard; în raport cu această afirmaţie, oamenii peşterii sunt pe cale de a-şi cuceri libertatea (redescoperirea esenţelor), în vreme ce bolnavele din Spitalul Verde şi-au pierdut libertatea, însă nu şi ultima speranţă, redusă la stare de latenţă, transmisă empatic celor zece oameni liberi.

În Spitalul Verde, oamenilor le este întreţinută sinuciderea prin administrarea serului ,,Venisar’’. Spitalul este spaţiul înşelării, redusă şi ea le esenţă. Verdele, în esenţa lui firească, a fost confiscat - culoarea verde acoperă aici un rău, coordonat de Sore. Or răul, în esenţa lui, vine din interior. Practic, aici este o punere în abis a urmării traumelor repetate, din care umanitatea pare că nu a învăţat nimic, în ciuda pierderilor, a eforturilor omeneşti şi supra-omeneşti întreprinse de-a lungul atâtor veacuri. Societatea, prin dezvoltarea culpabilităţii colective, se înrobeşte. Vintilă Horia în ,,Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes’’[15] consideră că omul se înşală singur dintr-o foame interioară, iraţională. Or, când la nivel planetar se pierde busola interioară, personală, în opinia mea, pentru fiecare fiinţă în parte, se creează tocmai această conştiinţă colectivă a culpabilităţii, urmată de înşelarea osândei.

Mintea umană este spaţiul gândurilor; acestea ne transmit drumuri care deschid noi perspective în amintiri. De aici importanţa de a o păstra cât mai puţin tulburată; de echilibrul ei depinde evoluţia firească, în armonie cu busola interioară. Societatea din Spitalul Verde, din nefericire, a trăit răul repetat de prea multe ori, astfel încât întregul ,,corp social’’ a decis că este nevoie de pedeapsă. Răul, în esenţa lui, reflectat prin modul în care lucrează, este interior.

Concepţia mea despre natura

Aşa cum apare în capitolul dedicat lumii mecanicizate, însufleţită prin atributele pe care i le conferă inteligenţa artificială, natura are materie şi raţionament. În interiorul ei, orice materie, cred eu, subordonată aceleiaşi voinţe, poate fi încărcată cu un anumit grad de simţire. Din acest punct de vedere, materia naturii (sintagma este pleonastică, deoarece toată materia lumii noastre este constituită din elemente ale naturii), supusă aceleiaşi voinţe, care nu este oarbă şi vrea să dăinuie fiinţa, este de mare ajutor în drumul omului spre eliberarea din vina colectivă. Ecranele participă astfel la trezirea interioară a supravieţuitorilor, dacă sunt folosite în acest sens.

Prima parte a ,,Catalogului …’’

Aceasta poartă amprenta frământărilor de mamă şi de profesoară, în acelaşi timp. Afirmaţia de la începutul cărţii - ,,Dionisos este zeul preferat.’’ – vizează ambiguitatea la care este supus spiritul contemporan. ,,Localurile bucureştene’’, unde se strâng elevii, sunt privite cu regret. Ca orice dascăl, îmi doresc elevi care să aibă grijă de propria sănătate, să dezvolte o comunicare excelentă între ei, astfel încât, la momentul potrivit, să se poată bucura de maturizare, conform ceasului biologic al fiecăruia. În carte, ei rezonează cu fiinţele din ,,tărâmul dintre ceţuri’’, din ,,Spitalul Verde’’.

Apar totodată şi alte problematici – de exemplu, cea a satului de odinioară, în contextul lumii moderne, a suferinţei credincioşilor (corpul social al credincioşilor musulmani), totemuri străvechi (precum, podul, păpuşa) etc.

Cartea se încheie cu promisiunea unei societăţi mai bune, prin educare adecvantă, conformă cu natura firească a fiinţei umane - ,,Voi veţi reclădi şcoala cu copii, care vor învăţa din nou să fie oameni.’’ Absenţa sensului - ,,Pe planeta Oubli nu există sens.’’ - devine astfel aparenţă, iar cititorul, prin însuşi actul lecturii, reuşeşte să vadă dincolo de vălul ei.

Bibliografie:

1. Adler Alfred, ,,Sensul vieţii’’, Traducere, cuvânt înainte şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1995

2. Descartes René, ,,Discurs asupra metodei de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”, Traducere şi prefaţă de George Ghidu, Editura Mondero, Bucureşti, 1991

3. Durkheim Émile, ,,Despre sinucidere”, în româneşte de Mihaela Calcan, Prefaţa de Mihai Dinu Gheorghiu, Institutul European, Iaşi, 1993

4. Freud Sigmund, ,,Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene”, Traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1990

5. Horia Vintilă, ,,Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes”, Préface de Daniel-Rops de l’Académie Française, Paris, Collection ,,Le Signe” dirigée par Daniel-Rops, 1960

6. Huxley Aldous, ,,Minunata lume nouă’’, ediţia aIII-a, Traducere şi note de Suzana şi Andrei Bautaş, Editura Polirom, Iaşi, 2011

7. Huxley Aldous, ,,Reîntoarcere în minunata lume nouă’’, Eseuri şi confesiuni, Traducere şi note de Suzana şi Andrei Bautaş, Editura Polirom, Iaşi, 2013

8. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, ,,Omul, Hotarul de Taină’’, Colecţia Isihasm, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2002

9. Jung C. G., ,,În lumea arhetipurilor”, , ,,Jurnalul literar”, Caiete de psihanaliză, Nr. 4, Serie coordonată de Vasile Dem. Zamfirescu, Traducere din limba germane, prefaţă, comentarii şi note de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1994

10. Soren Kierkegaard, ,,Opere IV’’, ,,O recenzie literară. Discursuri edificatoare în spirit divers” Traducere din daneză, introducere şi note de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

https://lavrentie74.wordpress.com/2016/06/07/pacatul-libertatea-si-dragostea/  (consultat în decembrie, 2024)

            11. Orwell George, ,,O mie nouăsute optzeci şi patru”, Textul este reprodus după ediţia Tipărită la Editura Polirom, Iaşi, 2002, Apologeticum, 2004

            12. Platon, ,,Republica”, Traducere de Dumitru Vanghelis, Editura Antet Revolution, ISBN: 978-973-636-439-6

13. Steinhardt Nicolae, ,,Jurnalul fericirii’’, ediţie îngrijită şi postfaţă de Virgil Ciomoş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

[1] C. G. Jung, ,,În lumea arhetipurilor”, ,,Jurnalul literar”, Caiete de psihanaliză, Nr. 4, Serie coordonată de Vasile Dem. Zamfirescu, Traducere din limba germană, prefaţă, comentarii şi note de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1994

[2] Sintagma aceasta este folosită de Alfred Adler în lucrarea ,,Sensul vieţii’’, Traducere, cuvânt înainte şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 23.

[3] ibidem, p. 149

[4] Aldous Huxley, ,,Minunata lume nouă’’, ediţia aIII-a, Traducere şi note de Suzana şi Andrei Bautaş, Editura Polirom, Iaşi, 2011

[5] Aldous Huxley, ,,Reîntoarcere în minunata lume nouă’’, Eseuri şi confesiuni, Traducere şi note de Suzana şi Andrei Bautaş, Editura Polirom, Iaşi, 2013

[6] Émile Durkheim, ,,Despre sinucidere”, în româneşte de Mihaela Calcan, Prefaţa de Mihai Dinu Gheorghiu, Institutul European, Iaşi, 1993

[7] ibidem, p. 42

[8] Sigmund Freud, ,,Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene”, Traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1990

[9] René Descartes, ,,Discurs asupra metodei de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”, Traducere şi prefaţă de George Ghidu, Editura Mondero, Bucureşti, 1991 (,,Aceia care au raţionamentul cel mai puternic şi care-şi studiază foarte bine gândurile spre a le face mai clare şi mai inteligibile, au întotdeauna puterea de a convinge, chiar dacă nu vorbesc decât bretona de jos şi chiar dacă nu au învăţat niciodată retorica.”, p. 26 – [Acesta este portretul filosofului.])

[10] Émile Durkheim, ,,Despre sinucidere”, în româneşte de Mihaela Calcan, Prefaţa de Mihai Dinu Gheorghiu, Institutul European, Iaşi, 1993 (,,deoarece suntem încă ataşaţi de viaţă în momentul în care o părăsim, sinuciderea este un abandon”, p. 12; )

[11] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, ,,Omul, Hotarul de Taină’’, Colecţia Isihasm, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2002

[12] Alfred Adler, ,,Sensul vieţii’’, Traducere, cuvânt înainte şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1995

[13] George Orwell, ,,O mie nouăsute optzeci şi patru”, Textul este reprodus după ediţia Tipărită la Editura Polirom, Iaşi, 2002, Apologeticum, 2004

[14] https://lavrentie74.wordpress.com/2016/06/07/pacatul-libertatea-si-dragostea/

Soren Kierkegaard, ,,Opere IV’’, ,,O recenzie literară. Discursuri edificatoare în spirit divers” Traducere din daneză, introducere şi note de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

[15] Vintilă Horia, ,,Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes”, Préface de Daniel-Rops de l’Académie Française, Paris, Collection ,,Le Signe” dirigée par Daniel-Rops, 1960