Pelerinaj la ieslea dorului. Eseu

https://www.librariacoresi.ro/web/image/product.template/5818/image_1920?unique=7416588
(0 review)

Autor: Preotul Dumitru Ichim
Titlu: Pelerinaj la ieslea dorului. Eseu
Ediție îngrijită de Dana Andreea Neagoe Focșa
ISBN 978-630-334-032-6

58,00 lei 58.0 RON 58,00 lei

58,00 lei

    Această combinație nu există.

    Termeni și condiții:
        Garanție de rambursare în 30 de zile
        Cartea cu vicii ascunse se înlocuiește.
        Expediere: 2-7 zile lucrătoare

    Membrii Clubului de Carte Coresi beneficiază de condiții speciale (vezi aici)!

    Cititorii din România sunt rugați să comande cărțile fie folosind coșul de cumpărături, fie sunând la tel. 0722 156 408, 0731 382 889, fie prin e-mail: office@epublishers.info.

    Cititorii din străinătate sunt rugați să comande 
    cărțile noastre de pe următoarele site-uri:
    https://coresi-publishing-house.com/ (cu plata în dolari);
    https://www.LibrariaCoresi.com/ (cu plata în euro );
    https://epublishers.eu/ (cu plata în euro);
    https://amzn.to/3eYlG03
    https://amzn.to/3DoG6sE



    Schiță de antropologie a dorului

    „dorul este aripa Duhului Sfânt...”

    Dumitru Ichim

     

    Poetul Dumitru Ichim poate fi trecut între cei mai importanți scriitori creștini de azi ai culturii române care duc mai departe duhul ce i-⁠a inspirat pe Radu Gyr, Daniel Turcea, Traian Dorz, Bartolomeu Anania sau Ioan Alexandru. Nu trebuie uitați nici acei poeți care și-au descoperit vocația și au început să scrie în închisorile comuniste – nume care, din păcate nu au fost incluse în istoriile literare – făcându-și din poezie forma de rezistență la ororile regimului și, totodată, de păstrare a integrității ca persoane și creștini. Un fragment din acest poem despre dor cred că îmi confirmă susținerea:

     

    „Noi nu am crescut nişte străini.

    Doar ei nu au simțit DORUL.

    Noi am crescut cu dorul în suflet,

    am cântat cu izvoarele, cu munții,

    cu pădurile și cu zarea.

    Am lăsat soarele să ne mângâie pe plete

    și lumina să ne intre în suflet.

    Ne-am înconjurat cu depărtarea,

    iar lacrimile au fost alinarea.

    Așa a crescut dorul.

    Ca doina din frunză

    ori glasul ciocârliei din crâng

    ne va fi iertarea.

    Apunând vor simți și ei dorul

    și vor înțelege freamătul mâinii,

    frământările pâinii

    și cărarea luminii înspre rădăcini…”

    (Lidia Popa – Ca Nemira)

     

    O poezie sapiențială, înrădăcinată în acea simțire profundă, atemporală, a sfințeniei lumii și comuniunii omului cu întreaga natură, care este vie și dumnezeiască, în care viața omului este cuprinsă de la naștere și până la moarte.

    În ce privește figura părintelui Ichim, aceasta este insuficient cunoscută și promovată atât ca scriitor, cât și ca fondator de instituții, situație întreținută de faptul că trăiește în Canada de peste jumătate de secol, și cum se obișnuiește, istoricii literaturii române actuale nu se obosesc să-i recupereze pe scriitorii din diaspora, care nu sunt nici puțini, nici neglijabili. În măsura în care limba este elementul identitar determinant, tocmai acești scriitori din diaspora, pentru că scriu în limba noastră și mai ales în condițiile apartenenței la și integrării în alte culturii, sunt insule de românitate, lucru pentru care ar trebui să le fim o dată în plus recunoscători și să-i tratăm cu mai multă atenție. Dincolo de scris, care ține de vocația literară, Dumitru Ichim este și creatorul Centrului Cultural Românesc din Kitchener și al acelui splendid festival de la Hamilton (Ontario), Câmpul Românesc, unde se desfășoară an de an conferințe, recitaluri, lansări de carte, expoziții și multe alte activități reprezentative pentru comunitatea românească nord-americană.

    Acum însă vreau să scriu despre Dumitru Ichim într-o ipostază nouă, aceea de eseist. Contextul în care a scris însemnările din volumul Pelerinaj la ieslea dorului, l-a constituit recenta vizită în România după foarte mulți ani. Sigur, putem bănui că revenirea în țară după atâta vreme are explicații omenești simple și rezonabile. A fost mânat de dorul de locurile în care s-a născut și a copilărit, unde și-a lăsat părinții și rudele atunci când a plecat spre America. O scrie limpede: „Întoarcerea în România era întoarcerea întru dor”. Pe lângă asta, după cum lămurește în mai multe locuri din carte, a vrut să-i arate fiului său, Thomas, țara părinților și bunicilor, pe care nu i-a cunoscut, să-l lase să simtă el aerul acestor locuri – cu munții, pădurile, apele, satele, casele, gările, drumurile, oamenii și obiceiurile acestora. Să simtă spiritul locului, care are o evidentă unicitate și, în orice caz, o încărcătură mitică pentru tatăl său.

    Sigur, această explicație este bună, acceptabilă pentru orice cititor, însă mai este ceva. Aici intervine o parte interesantă a cărții. Dumitru Ichim are ideea ingenioasă să producă o ruptură spațio-temporală în orizontul narativ și să-și dubleze biografia cu basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte al lui Petre Ispirescu, pe care-l reactivează ca intertext anagogic. Sunt câteva noduri semnificative în care viața personală a naratorului și diegeza basmului se intersectează. Mai întâi, în structura eseului cele mai multe capitole fac trimitere explicită la basm. Apoi vine chestiunea cea mai interesantă – autorul își explică revenirea „acasă” prin recurs la formula dorului exprimată în Tinerețe fără bătrânețe, adică face o eschivă biografică, plonjează în basm și se comportă ca și cum ar fi personaj în cadrele acestuia. Operează o îngemănare caracterială, care transformă întreg ansamblul narativ într-un soi de vase comunicante semantice – un vas fiind Făt-Frumos, celălalt vas autorul, iar rețeaua semantică a basmului se transferă și contaminează biografia autorului prin tuburile analogiei. Atunci, explicația revenirii acasă este că a fost topit de dor precum Făt-Frumos când revine la părinți după călătoria pe tărâmul fără bătrânețe și moarte. Toată desfășurarea narativă a eseului se produce prin această dedublare – autorul călătorește spre tărâmul copilăriei, dar în același timp reiterează un illud tempus al basmului, unde trebuie să întâmpine o situație-limită: lupta cu moartea. Formula basmului este sugestivă, moartea îi trase o palmă lui Făt-Frumos, care căzu mort, şi îndată se făcu ţărână.

    Moartea nu este tema cărții, dar este un motiv recurent, pe care Dumitru Ichim îl tratează uneori aluziv, analogic, cu umor, alteori cu seriozitate religioasă. Aparent Făt-Frumos a fost răpus de moarte, însă există aici o subtilitate pe care autorul o exploatează filosofic și teologic. Țărâna în care se preface personajul basmului este, de fapt, materia originară din care îl plămădește Dumnezeu pe om, care conține în sine toate potențialitățile vieții. Astfel că, murind, Făt-Frumos păcălește moartea, revine la o viață mult mai bogată și, în fond, nepieritoare de care moartea nu se va mai putea atinge. Moartea „pălmuiește un muritor, dar e rușinată de «țărâna» care, de fapt, o învinge prin potențialul creativ al ei. E o coincidență, pe de o parte, a pregătirii cosmice a lumii prin «țărâna» menită morții și învierii, iar în basm această pregătire chinuitoare a omului-dor ca un catharsis este «topit de dorul părinților»”. De la observații și comentarii asupra episodului în care Făt-Frumos se confruntă cu moartea în basm, autorul revine rapid la sine, păstrând însă orizontul semantic al basmului, în care își îmbracă propria experiență în preajma morții. Relatează felul în care și momentele când moartea i-a tras o palmă precum lui Făt-Frumos, însă nu l-a prefăcut în țărână imediat.

    „Dorul de părinți”, care aici simbolizează chiar nostalgia originilor, cum frumos a formulat Eliade, conduce și în viața autorului, precum în basm, la iminenta confruntare cu moartea – acest lucru poate fi considerat un tropism al înțelepciunii arhaice. Din nou, Dumitru Ichim își scrie viața printr-un fel de transcriere a basmului, aplicând propriei experiențe lecția acestuia: „Am început să mă topesc «de dorul părinților» până când țărâna mea a vrut să se amestece cu a lor, dar nu a fost așa. Nu s-a amestecat. Îmi priveam de sus, de foarte de sus, ca printr-o ferestruică de nor, ceea ce devenisem. Moartea râdea printre pietrele Trotușului și nu a observat când m-am suit în spatele ei. Nu eram mort. Primisem doar prima palmă a morții. În rest, încă aveam «tinerețea fără bătrânețe» și încercam să mă obișnuiesc în noua mea stare de țărână.” Pentru că lipsesc detalii concrete, întâlnirea cu moartea a părintelui Ichim trece din biografic în mitologic, se petrece undeva în illo tempore și capătă semnificație metafizică. Am putea bănui că autorul nu vrea să ne vorbească doar despre propria experiență în relație cu moartea, ci despre experiența oricărui om, adică, simplu spus, despre schema generică omul în fața morții. Pe care într-un fel sau altul fiecare este chemat s-o lămurească.

    Ideea reducerii la starea de țărână, în urma palmei primite de la moartea, nu înseamnă distrugere sau extincție, ci revenirea la originea vieții. În această stare se produce reveria organicului, o diseminare de sine în viața elementelor naturii, cu care comunică, pe care o simte și înțelege. Tind să cred că este vorba, în cazul părintelui Ichim, mai curând de o sensibilitate specifică acelui creștinism cosmic din tradiția românească, decât de vreo formă de panteism. Poate că tocmai aceasta este expresia cea mai adâncă și curată a dorului-iubire – să mori, să te prefaci în țărână, în pământul străbunilor, pentru a reface legătura cu ei și cu întregul cosmos care le-a găzduit trecerea prin lume: „Ceva mi se întâmpla. Ca niciodată auzeam cum poate ofta o piatră, ce poate gândi măgura ajunsă la ipotenuza lunii, cum poate să te doară un brad până la încheieturile de smirnă și arpegiile scrise cu acul de cetină, eram și nu eram, iar trupul meu în loc să putrezească se destrăma mângâitor în aripă de dor. Trupul meu era fum întru miros de bună însolire de sol duhovnicesc, deveneam tot mai mult parte de bucium și parte de apus odihnitor.” Revenirea la starea de țărână pare să fie o alchimie secretă, pentru că tocmai această reducție la elementar, provocată de moarte, constituie calea regăsirii tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.

    Am folosit termenul alchimie, pentru că în această „artă” este determinant tocmai procesul topirii metalelor pentru a fi transmutate în aur, iar autorul vorbește tocmai de a fi topit de dor, altfel spus supus unei arderi și transmutații interioare, sufletești. În urma agoniei, ca fază de neocolit a dorului, cel care a trecut prin procesul topirii devine alt om, i se zămislește un suflet nou, luminos, poate chiar că își recâștigă asemănarea cu Arhetipul dumnezeiesc. În mod sigur, acest lucru se realizează în viața celui care trăiește „topit de dorul” după Dumnezeu ca după al lui părinte ceresc. Dorul omenesc cel mai firesc și simplu, și anume ca dor de părinți, odată ce părinții nu mai sunt aici, ci „au fost chemați la Domnul”, cum foarte frumos se spune în limbajul evlavios, nu se stinge, ci merge în căutarea lor. Unde ar putea să-i caute dorul pe părinții duși? La Domnul, desigur, și în acest fel, prin dorul de părinți sufletul se apropie de Dumnezeu, la care părinții au plecat, deci devine dor de Dumnezeu. Iată cum se produce o curbură, o buclă în spațiul dorului, care niciodată nu este neted, euclidian, ci unul infinit curbat de tensiunea distanței față de cel căutat. Părintele Ichim exploatează cu multă substanță narativă și poetică această ambiguitate care constituie de fapt miezul eseului său – dorul de părinți este totodată dor de Dumnezeu, dorul de casă/țară este dor de Cer, adevărata țară a sufletului.

    Nu știu în ce măsură autorul a dorit să lege această misteriosofie a basmului de taina Învierii, însă îmi pare că acestea merg împreună aici și putem găsi mai multe pasaje care să o confirme. După palma încasată de la moarte, acesta revine și îi trage la rândul lui morții o palmă – tocmai aceasta e Învierea: „Când moartea mi-a dat prima palmă, m-am făcut țărână, dar în același timp precum în referatul din Geneză aceasta fusese luată din pământ dar ea avea specificul ei de menire, de destin, de sortire și devenire a omului spre Omul-Dumnezeu. La rândul meu Moartea a primit o neașteptată palmă din partea mea. Ca dor țărâna mea nu a suferit nici un grad al anihilării pentru că omul tocmai prin «țărâna» lui este inelul cosmic al universului și al vieții.” Nu vreau să trecem cu vederea ideea ultimei fraze, pentru că este esențială în înțelegerea legăturii dintre viață-dor-Dumnezeu. „Țărâna”, vedem bine, este un simbol al vieții originare, care conține semințele tuturor lucrurilor tocmai în această energie dinamică și conservantă care este dorul. Pământul, cu tot ceea ce este viață rezistă în virtutea gravitației spre Dumnezeu, atrase de iubirea divină. Ceea ce autorul numește „dor de moarte”, cu trimitere directă la jertfa lui Hristos, se leagă de „moartea pe moarte călcând”, căci nu se poate învinge altfel. Însă acest „dor de moarte” nu are valoare în sine, ci prin cuprinderea lui în aceeași mișcare de gravitație spre Dumnezeu. Omul nu vrea să moară, dar precum bobul de grâu din pilda biblică, dacă nu va muri, nu va aduce roadă, nu va cunoaște învierea. Dorul de moarte este doar o etapă a dorului profund spre înviere și viață fără de moarte.

     

    Să luăm acum în discuție tema propriu-zisă a cărții, și anume dorul, pentru a observa particularitățile acestuia în eseul lui Dumitru Ichim. De la început, trebuie spus că autorul nu împărtășește opinia lui C. Noica, după care dorul ar fi un sentiment unic și specific românesc, ceva intraductibil care ar ține de un așa-zis „sentiment românesc al ființei”. Fie este o naivitate a lui Noica, fie în încercare de supralicitare filosofică și confiscare culturală a unui sentiment general uman, răspândit peste tot în lume, prezent în toate culturile. Se poate vedea acest lucru dacă ne desprindem din hipnoza limbii și înțelegem elementele psihice, emoționale și mentale care compun dorul: „Și englezului îi este «dor» până la suferință, ca și nouă, de locurile de naștere, de acasă și zice că «I am homesick». Și el se gândește la iubita/soția lui, îi lipsește ca parte a sinelui lui, îi este «dor» de ea și ne mărturisește că: «Really, I miss my wife».” Clar, nu avem monopol asupra dorului, nu l-am inventat noi, chiar dacă am crescut cu el în suflet. Dorul de casă, homesickness, nu depinde de limbă, cultură, ci de stratul sufletesc al omului. Simplul fapt de a fi român nu te predispune la adâncimi sufletești de care străinii sunt văduviți din pricina vreunor filtre specifice culturii lor diferite. Părintele Ichim se desparte de acest obicei al autotămâierii culturale, care era atât de atractiv pentru C. Noica, însă recunoaște că dorul definește o stare ființială a neamului românesc, că este un fel de a fi al românului. Dacă am recurge la o formulă heideggeriană, am spune că dorul este „dispoziția existențială” a românilor, anume orizontul psiho⁠mental în care se înscrie evoluția noastră în lume.

    Dorul nu este un sentiment metafizic abstract, o tensiune melancolică lipsită de orientare sau referință, ci un ghem de emoții și trăiri care trimit în mod precis la cineva sau ceva de care suntem legați prin iubire. Ne este dor întotdeauna de ceva sau de cineva anume – de casă, de locul copilăriei, de țară, de părinți, de cei dragi, de un iubit sau iubită, de un prieten… și prin aceasta ne este dor de starea care însoțește relația cu cei de care ne este dor. Într-o oarecare măsură, dorul este o nevoie recuperatoare, dorința de a reveni într-un loc sau de a reface o stare anterioară. Poate nu greșim dacă spunem că ar fi vorba de o stare sau de un sentiment paradisiac. Indiferent de cine și de ce ne este dor, la capătul cel mai îndepărtat al dorului se află întotdeauna paradisul. Dorul este urma lăsată în suflet de îndepărtata noastră viață în grădina Edenului. Dar în plus de asta, dorul este un hotar, adică un orizont în care luminează iubirea precum un curcubeu desfășurat de la Dumnezeu la om, cu un picior pe pământ, cu celălalt în cer, cu unul în inima omului, cu celălalt în Sfânta Treime: „…adevăratul hotar al nostru e cel al dorului, al iubirii care ne transcende. Hotarul acesta este și semn și semnal al tainei celor Trei Persoane care rămân persoane adevărate.”

    Părintele Ichim mută dorul pe o altă axă decât cele pe care se mișca în analizele făcute de Lucian Blaga. Filosoful clujean vedea în dor „stare sufletească învârtoșată”, „ipostazie”, „o putere impersonală, care devastează și subjugă”, „o vrajă ce se mută”, „o boală cosmică”, „un element invincibil al firii”, „un alter ego”, „o emanație material-sufletească a individului” etc. (în Trilogia culturii). Dintre aceste forme ale dorului lipsește tocmai cea esențială, dorul omului de Dumnezeu, și în asta constă originalitatea și profunzimea analizei din eseul de față. „Fuziunea omenescului cu divinul se numește dor”, o spune categoric autorul. Pentru a înțelege țesătura dorului ca forță ce leagă omul de Dumnezeu, trebuie să asumăm teologia creștină, capetele de bază al credinței. Desigur, Lucian Blaga avea altă poziție, el și-a creat propriul dumnezeu – Marele Anonim – căruia i-a dat apoi sarcina să-și facă o lume după modelul Trilogiei cosmologice.

    Ca să pricepem teoria lui Dumitru Ichim, este nevoie să ne reamintim de sensul pe care teologii l-au dat iconomiei dumnezeiești. Mitropolitul Amfilohie, ca să pomenim doar un nume, considera că „iconomia reprezintă relaţia lui Dumnezeu cu cosmosul şi omul. Prin manifestarea iconomică şi prin darul energiilor dumnezeieşti, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt Se descoperă şi Se manifestă. Plenitudinea acestei revelaţii este întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul şi prezenţa Sfântului Duh în om şi creaţie”. Mai întâi se stabilește că Dumnezeu se revelează sau se arată omului, se dezvăluie prin Întrupare, dar se manifestă și prin Duh. Iubirea intratreimică este asociată cu dorul persoanelor, fiecăreia de celelalte, iar iubirea lui Dumnezeu pentru om – ca forță continuă activă – produce ca efect dorul omului de Dumnezeu – forța reactivă, discontinuă. Dacă și aceasta din urmă ar fi continuă, precum iubirea dumnezeiască, omul ar trăi în starea de grație, ar fi sfânt. Prin Întrupare, Dumnezeu a arătat chipul iubirii sale pentru om, căruia omul nu-i poate răspunde mai potrivit decât prin credința că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, prin care omul este înfiat și mântuit. Altfel spus, credința este un răspuns al iubirii de Dumnezeu, iar în sens mai larg, credința deschide orizontul infinit în care circulă iubirea de la Dumnezeu la om și de la om la Dumnezeu. În acest fragment, autorul sintetizează teza originii treimice a complexului iubire-dor:

    „…dorul începe din intimitatea de dragoste a persoanelor treimice. Tatălui îi este dor de Fiul, Fiului din dorul Tatălui i se aduce jertfă ca om, Duhul se face dor și îmbrățișează în dor pe Tatăl și pe Fiul ca pe «Treimea cea de o ființă și nedespărțită» în dorul iubirii. Prin acest dor intratreimic putem să ne explicăm neexplicabila ecuație a creării lumii și lumilor și rezolvarea ei pe temelia iubirii ca o cauză necauzată, cum Cel care nu are nevoie de nimic, în afară de iubire.”

    Găsim, aici, în eseul lui Dumitru Ichim premisele și enunțurile unei posibile antropologii a dorului, una în care dimensiunea axială este de natură teologică – anume iubirea-dor intratreimică. Într-o oarecare măsură, și la acest nivel, al manifestării relației iubire-dor, omul este „după chipul” lui Dumnezeu, reproduce în viața și relațiile omenești, pe cât se poate, circuitul intratreimic al acestei tensiuni esențiale eterne. Autorul este fără echivoc atunci când acordă dorului românesc dimensiune creștină, mai mult chiar, una trinitară, scriind clar: „Spațiul românesc al dorului este cel al Duhului, care nu e nici meta, nici hypo, ci «carele pretutindeni ești și pe toate le plinești». Aceasta formează dorul ca intraductibil.” Deși prezent mereu în preajma noastră, Duhul lucrează neobservat, neștiut de om, este nu doar discret, ci apofatic. Prin această asociere cu Duhul, autorul conferă dorului o „țesătură apofatică”, transformându-l într-un reprezentant sufletesc sau, dacă sună mai bine, agent sufletesc al lucrări Duhului dumnezeiesc. Iar această lucrare, care în principiu este neîncetată, se consacră într-un edificiu, o construcție cu o anumită „arhitectură” specifică. Dorul construiește o biserică ale cărei ziduri nu sunt din piatră, ci din miresme sufletești, o biserică ce se risipește de îndată ce încetează rugăciunea și slujirea.

    În eseul de față poetul Dumitru Ichim nu doar că readuce în discuție o temă părăsită sau marginalizată de scriitorii români ai ultimelor decenii, dar ne propune o perspectivă cu totul nouă de abordare, prin care unifică antropologia cu teologia. Nu cunosc un alt scriitor român care să fi discutat tema dorului pornind de la Sfânta Treime și să facă din natura relațiilor dintre persoanele treimice modelul fenomenologiei dorului așa cum se manifestă acesta între noi, în relațiile omenești cele mai comune și simple. Dorul de Dumnezeu – care este curba pe care o ia prin sufletul omenesc dorul-iubire manifest între persoanele treimice – și dorul de aproapele omenesc sunt în esență una și aceeași tensiune relațională, doar că între ele apar diferențe de orientare și finalitate. Dorul de Dumnezeu duce omul spre mântuire, dorul de cel drag îl duce acolo unde se simte „acasă”. În elația mântuirii și sentimentul de acasă găsim formulele de împlinire ale dorului.

    Vianu Mureșan