Șerban Petală locuia pe Aleea Bujorilor, numărul 8. Numele lui nu era întâmplător, nici faptul că locuia pe Aleea Bujorilor, nici că, la numărul 8. Șerban era o dulceață de flăcău, îl alintau fetele cum își alintă mamele pruncii, iar el tresărea îmbujorat ca petalele trandafirilor. Zâmbea vesel, le privea cu duioșie și îl trecea un fior de emoție pe șira spinării. Ai, ce îi mai plăcea să le gâdile sub coastă... îi plăceau privirile zglobii cu ochișorii plini de viață și zulufii din păr. Avea o mare slăbiciune pentru bucle.
Șerban era înconjurat de atâtea fete că nu știa ce să facă, pe care s-o aleagă. Le iubea pe toate, dar încă nu-și întâlnise jumătatea aceea zemoasă de portocală care să-i umple sufletul. Cu una avea conversații subtile, alta îl alinta mai pe placul lui, cealaltă îl cucerea prin erotism, iar cu alta se simțea liber, dar nu era libertatea dragostei, ci mai degrabă cea a unei aventuri. Și totuși, nu o întâlnise pe cea care să-i fie precum toate la un loc. De fapt nu o întâlnise pe cea cu care să se simtă de nedespărțit și cu care să simtă comuniunea aceea în care două suflete devin unul singur. De fiecare dată când se întâlnea cu o fată, visa și la celelalte și uite așa spera... spera că într-o bună zi vor apărea toate fetele într-o singură, mare iubire...