Patria Anei Săcrieru este Patria așa cum o modelează iubirea ei, este țara care ia chipul iubirii. Sentimentele exprimate în profunzimea lor sunt aureolate de meditația asupra trecerii: „Nu avem un timp al nostru, / avem doar ceea ce dictează / soarta.” În pluralul pronumelui personal noi, poeta include patria/țara și oamenii ei. Colectivitatea coincide cu ființa României, cu ideea intersectării eternului și efemerului: oamenii sunt trecători/efemeri, supuși tragicei condiții umane; patria, prin continuitate de gând și ideal, prin sacrificiu și jertfă, este eternă.
Ana Săcrieru’s homeland is the Homeland as fashioned by her love; it is a country that assumes the very countenance of love. The emotions expressed in their utmost depth are haloed by a meditation on transience: “We have no time to call our own, / we only have what fate decrees.” Within the plural of the personal pronoun we, the poet encompasses both the homeland and its people.
The collective coincides with the being of Romania, with the idea of the intersection between the eternal and the ephemeral: individuals are transient, bound to the tragic human condition, whereas the homeland—through the continuity of thought and ideal, through sacrifice and immolation—is eternal.
Ana Dobre
Ana Săcrieru se află în stăpânirea deplină a unui univers liric surprinzător și original.
Ana Săcrieru is in full mastery of a lyrical universe that is both startling and profoundly original.
Ioan Holban