Odă unei copilării nesfârșite

Odă unei copilării nesfârșite

35,00 lei 35.0 RON

35,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Olga Stroe Gheciu


Vreți să publicați o carte?

Dacă răspunsul Dumneavoastră este DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne!    Detalii aici!

Coșul pentru cumpărături va fi folosit de cititorii din România.
Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe situl Amazon corespunzător țării în care locuiesc sau de aici.

 

 Olga îşi retrăieşte copilăria în paginile acestei cărţi.

Este povestea vieţii unicului copil al unei familii de învăţători refugiaţi din Basarabia.
Copilăria sa alături de părinţi a fost şi a rămas a doua sa natură.
O copilărie nesfârşită; întreruptă prea devreme.
Iată un fragment din acest roman nostalgic, plin de poezie, înţelepciune şi echilibru:

Ai mei au trimis după mine pe vecinul lor, om de încredere, vrednic şi îndrăzneţ – Ilie Bustea se numea el – l-au trimis cu o sanie şi doi cai să mă aducă acasă. Nimic nu vedeam de jur împrejur, fie că eram înfofolită toată în pături, fie că zăpada cădea grămadă din cer. Nenea Ilie Bustea mergea pe lângă cai, îndemnându-i necontenit să înainteze. Avea, Ilie Bustea, cei mai frumoşi şi puternici cai – recunoscuţi de toţi sătenii. Se ocupa de ei, îi dresa, lucru care mă necăjea când îl vedeam folosind biciul pentru a-i învăţa să asculte comenzile sale. Dar lecţiile sale ne-au prins bine în acea zi de februarie 1954, deoarece caii cunoşteau drumul. Mergeau fornăind, la îndemnul stăpânului lor, simţind că şi ei, şi noi suntem în pericol – fie din cauza întinderii albe nesfârşite, fie din cauza unor urlete ce se auzeau din depărtări.
Atât ştiu: cei doi cai imenşi în imaginea mea, stăpânul lor ţinându-i de căpăstru, eu în sania care alerga în urma lor, furia zăpezii ce cădea continuu şi faptul că noi eram – doar noi – singurii vieţuitori în acea mare de zăpadă ce începea de sub noi mereu şi se sfârşea în cer!
Am ajuns acasă – la părinţii mei – în camera primitoare şi caldă, iar în câteva ceasuri, totul s-a transformat în vuiet şi o furie a fuioarelor de ninsoare a întunecat totul. Eram prinşi în mijlocul furtunii de zăpadă, despărţiţi de ceilalţi, precum şi alte gospodării fuseseră izolate de cele vecine. Frica nu pusese stăpânire nicicum pe mine, am trăit toată întâmplarea ca pe o situaţie oarecare, ca pe un drum obişnuit pe care-l făceam de la oraş spre casă, în fiecare sfârşit de săptămână sau început de vacanţă.

„Dar, ninsoarea încetează.
Norii fug. Doritul soare
Străluceşte şi dezmiardă
Oceanul de ninsoare.
Soarele rotund şi palid
Se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe
Printre anii trecători.”


anunţă tata peste un timp, un timp destul de lung, tocmai potrivit ca troienele de zăpadă să depăşească înălţimea caselor, să atingă cumpăna fântânii noastre. Străzile îşi schimbaseră relieful: dealuri de zăpadă şi văi. Trebuia să urci până în vârful dealului mai înalt decât casele şi să cobori, să urci iar şi să cobori iar pentru a „merge” pe o stradă.