Îmbătându-mă cu Dumnezeu

Îmbătându-mă cu Dumnezeu

24,00 lei 24.0 RON

24,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Renert Dusout


Vrei să publici o carte?

Dacă răspunsul tău este
DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne

Coșul pentru cumpărături va fi folosit de cititorii din România.
Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe situl
Amazon corespunzător țării în care locuiesc sau de aici.

Ediția electronică www.iBookSquare.ro se poate accesa aici.


Cartea de proză scurtă scurtă îmbătându-mă cu dumnezeu reuneşte un număr de 26 de povestiri, fiecare având ca titlu denumirea unei băuturi alcoolice, precum: Finlandia, Gin, Courvoisier, Melancolie sau Courvoisier Reqviem, Millennium kamikaze, Sambuca, Disaronno Lime, Guinness, Rosé şi Jack, Convalmore, Campari, Stalinskaya.

Rosé şi Jack

Nu e despre Titanic, deşi am impresia că, la un moment dat, ne-am înecat puţin în alcool. 
[…]
Stau cu ochii cvasi-deschişi la o masă care se clatină puternic. Am impresia că masa asta şi-a propus să mă imite. Încerc, cu greutate, să iau micul dejun, sunt în întârziere deja. Constat cu surprindere că nu sunt muşcat de gât şi că nu am nici urme de ruj ieftin pe cămaşă. Zâmbesc. Îmi aduc aminte că femeia de aseară e complet diferită... 
Îi spun că nu-mi place să ofer flori, pentru că acestea mor oricum prea repede, moment în care, ironic sau nu, un pui de om desculţ ce vinde trandafiri se apropie de masa noastră. Ea îi face semn să plece, uşor stânjenită, dar eu o întorc din drum. Îmi spune că are doar două fire, pe care le iau fără să clipesc, deşi îi explic, cu oarecare şarm, că numărul acesta e mai degrabă pentru morţi. Îi întind banii şi îi spun să aibă grijă de ea, moment în care ochii goi i se luminează. Se întoarce, după câteva zeci de secunde, cu încă un fir, „gratuit, ca să nu mai fie ca pentru morţi”. Îi mulţumesc, în timp ce fuge. Realizez că n-am mai oferit flori cuiva până acum, pentru că „eu nu folosesc clişee”. Ce prostie, în definitiv, să te cramponezi de cutume imbecile. Simt. Nu mi-e clar ce, dar lucrul ăsta e prea puţin important, cel puţin pentru moment. Pierdem amândoi noţiunea timpului, în momentul în care ne loveşte realitatea. Ştii momentul ăla în care ştii că trebuie să ştii că e momentul să pleci, chiar dacă ştii că ai face orice să stai, pretinzând că nu ştii? Îl ştii, chiar dacă uneori decizi să îl ignori. Fugim pe străzi. La dracu’, stau prea aproape. Cine m-a pus să mă cazez în centru? Împărţim ultima ţigară. Îmi spune că ar trebui să fug de ea cât mai pot. Realizez că, oricât de nebun aş fi, n-am ajuns chiar atât de nebun. Mă lasă în faţa scării, nu înainte de a-mi promite, fără nicio certitudine, că mă va căuta ziua următoare.