Dezmeticirea întregului

Dezmeticirea întregului

25,00 lei 25.0 RON

25,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Mircea Bostan


Vreți să publicați o carte?

Dacă răspunsul Dumneavoastră este DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne!    Detalii aici!

Cititorii din România sunt rugați să folosească pentru comandă coșul de cumpărături de mai sus sau să sune la 0722156408

Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe site-ul Amazon corespunzător țării în care se află.

Ediția digitală iBookSquare.ro poate fi descărcată de aici: http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-001-093-7

 Ediția digitală Google Play / Google Books poate fi descărcată de aici: https://play.google.com/store/books/details/Mircea_Bostan_Dezmeticirea_%C3%AEntregului?id=4jBpDwAAQBAJ

Dezmeticirea întregului. Versuri de Mircea Bostan

Lirismul lui Mircea Bostan este ca sarea în bucatele vieții. Poetul nu ezită să îmbine ironia cu duioșia, causticul cu candoarea, zeflemeaua fină cu tumultul dorului și al sfâșierii. 

Această abordare a poeziei cu o doză de detașare și de autocontrol nu exclude însă trăiri și emoții năvalnice, exprimate deseori într-o pletoră de metafore, personificări și simboluri dintre cele mai insolite, mai pline de miez și mai pătrunzătoare. Însăși figura de stil din titlu ne pune gândurile în mișcare chiar înainte de a deschide cartea. 

Găsim de asemenea în poezia lui Mircea Bostan referințe artistice și culturale – intertextualitatea fiindu-i autorului un instrument la îndemână, pe care îl folosește rafinat. Adesea trimiterile la capodopere plastice sau muzicale din cultura românească și universală deschid cititorului noi perspective și revelă unghiuri din care rareori privești. Aceasta arată prospețimea plină de delicatețe și rafinament pe care eul liric al acestui important autor român contemporan o poartă cu sine indiferent sub câte platoșe dorește (auto)criticul Mircea Bostan să îl ascundă pe Poetul (cu P mare) Mircea Bostan. 

Toate aspectele semnalate mai sus și multe altele, pe care cititorul le va descoperi pe cont propriu, fac din cartea Dezmeticirea întregului un volum frumos structurat, cu multe straturi de înțelesuri, o carte care va cânta pe corzile sufletului nostru o gamă nesfâșită de trăiri, emoții, idei – fiecare poezie îndemnându-ne la zâmbet (deseori amar), dar și la meditație. 

Iată de ce Editura eLiteratura este bucuroasă să poată prezenta acest volum, pe care îl recomandăm din toată inima tuturor celor ce vorbesc, gândesc și citesc românește. Cartea, apărută și în ediție specială pentru Diaspora română, poate fi comandată, atât în format tipărit, cât și în format digital, de pe orice meridian. 

Vasile Poenaru
Editor
Responsabilul proiectului eLiteratura

  

 

MIRCEA BOSTAN ŞI PROFILUL SĂU PSIHOSOMATIC AŞA CUM APARE EL TOMOGRAFIC SAU LA REZONANŢA MAGNETICĂ

 

Într-o posibilă Istorie a literaturii române de la origini şi până azi, Mircea Bostan s-ar regăsi la capitolul: Ironişti şi fantezişti.

Atât ironia, cât şi fantezia sunt concepte romantice, acceptate tacit sau blamate, dar purtând câteva semne şi însemne uşor recognoscibile, veritabile cicatrici metafizice: un deosebit simţ al conotativului, o democratizare a limbajului înalt până la jargon sau argou, o inteligenţă analogică, asociativă deosebită, o pulverizare a liricului, eul liric pierzându-şi identitatea, un anume fel de a fi al discursului poetic, o lume văzută pe dos sau pusă între paranteze, un imaginar debordant, o agresivitate stilistică tipică marilor timizi.

Un asemenea discurs cultivând surpriza, derizoriul, ineditul şi insolentul au scris poeţi români din toate timpurile: Mihai Eminescu, A. Mirea (de fapt Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel), George Topârceanu, Ion Minulescu, Marin Sorescu sau Nichita Stănescu (cel din Agonice).

Ironia poate începe înşelător, cu versuri aparent cuminţi, de „spus cu chitara”, cu rime folclorice, monorime adică, facilul ascunzând însă enormul, teribilismul obţinut prin epura unei hiperbole augmentative. De reţinut că poetul îşi „datează” poezia, precizând şi locul „comiterii faptei”, oarecum detectivistic. Să precizăm că locul va fi de fiecare dată cetatea muşatină a Romanului, iar datarea (nu ştim dacă e reală, nu avem la îndemână carbon radioactiv) nu se întinde decât exact pe două luni, între 15 decembrie 2017 şi 15 februarie 2018, asta ca să intrăm şi noi în jocul poetului: „Cu privirile o mângâia/ Când ochii ei îşi luminau tăcerea./ Cu dezmierdări o alinta/ Şi-i contura sărut de catifea,/ Iar trupul ei şerpuitor războaie declara./ Şi fiece bărbat din lumea asta cu râvnă o dorea./ În ochii ei se regăsea un spart de cer/ Şi epiderma-i din spuma lunii se hrănea,/ Iar el ca o statuie-n rugă/ O implora să i se dea,/ Iar inima de-atâta înfocare/ Din balamale-i scârţâia./ Şi ar fi dat averi ca să-i miroase părul/ Şi continente ar fi străbătut/ Pentr-un fugar nocturn amar sărut.” (Sacrificii, Roman, 15 decembrie 2017)

Relaţia de cuplu aminteşte de mitul androginului, dar şi cel al centaurului: „O vreme după ce s-au cunoscut/ Ca adunaţi erau într-un sărut./ Erau mereu împreunaţi,/ Când el deasupra-n rol de călăreţ/ Şi chiar era o vreme când se întâmpla/ Să călărească avându-l şa pe el şi ea.” (Nu vreau, n-am chef, Roman, 18 decembrie 2017)

Portretul iubitei este şi el neconvenţional, amintind de acea „iubire de Neanderthal” de acum mai bine de trei decenii. Interesant, Mircea Bostan combină arta (Brâncuşi, „Poarta Sărutului”), cu iubirea pătimaşă de mahala acolo unde iubirile sunt autentic pătimaşe (cuţitul în ramă) şi cu iubirea cosmică, obţinând inedit o „venere şi madonă” contemporană: „Eşti primitiv de frumoasă!/ Eşti mai frumoasă decât/ Dăltuirea lui Brâncuşi în Poarta sărutului!// Vei învârti cuţitul în ramă fără îndurare,/ Şi mă vei întâmpina cu ultimul sărut/ Al iubirilor moarte?// Şi în vreme ce astrele vor descinde în palma mea/ Îţi voi povesti despre cataclisme, nerespirări şi ursite...” (Eşti, Roman, 25 decembrie 2017)

Operă de artă, doamna din tablou demitizează mitul biblic, Eva acoperindu-şi goliciunea cu frunze de ceai verde în locul viţei de vie, rochia de noapte înlocuieşte rochia de seară şi sfârşeşte prin a se împerechea cu… rama, fiind de altfel „doldora de incertitudini”: „Coborâtă din tablou/ Era doldora de incertitudini./ Şi timorată de prezenţa oamenilor/ Întrebă şuierând printre buze:/ Oare cum o fi vremea diseară?/ Cu ce să mă acopăr?/ Cu frunze de ceai verde,/ Ori cu muşchi şi licheni?/ Cu rochie de noapte!/ Că e şi sobră şi funebră,/ Că de aia îi şi zice de seară,/ Nu?// Doamna se înălţă graţioasă în tablou/ Şi se împereche cu rama.” (Doamna din tablou, Roman, 26 decembrie 2017)

Geneza şi mitul păcatului original, bine puse în pagină, sunt şi sursa unui protest legat de „rotunda proprietate de a gândi”: „Din haos lumi se plămădiră/ Şi alte lumi în haos se sfârşiră./ Când însă timpul devenirii se ivi,/ Încă-nainte de-a se da vederii/ Tărâmul inundat de lapte şi de miere,/ Noian de neajunsuri/ EL le prevesti./ Evei dureri la faceri îi sorti/ Şi lui Adam pământul i-l făgădui/ Să îl lucreze cu ardoare/ Şi să se-ntoarcă-n el precum veni./ Şi după ce în piele-i dichisi/ Din Paradis fără regrete-i izgoni!/ Şi astăzi mulţi Adami şi Eve se întreabă:/ Nu fu prea aspru Domnul/ Pentru ce omul dobândi/ Rotunda proprietate de-a gândi” (Izgonirea din Rai, Roman, 29 decembrie 2017)

O asemenea poezie e împănată cu aluzii livreşti la „engrame”, precum celebra „madlenă” a lui Proust vinovată de declanşarea memoriei involuntare: „Şi toate miroseau a ea!/ Mirosul ei îl urmărea precum/ Madlena lui Proust.” (Şi toate miroseau a ea”, Roman, 30 decembrie 2017)

Peisajul devine reificat, prezenţa umană fiind doar contemplativă: „Era vraişte precum un şiret neînnodat,/ Ca un şir de cocori isterizaţi de ceaţă.” (Efect de suficienţă, Roman, 31 decembrie 2017)

Portretul iubitei distruge limbajele (ştiinţific: sinusoide, impecabil, linii de fugă) literar (comparaţii: frumoasă ca un răsărit de soare, îţi zbura prin minte ca un fluture, albastră ca speranţa), refugiindu-se într-o metaforă: „Frumuseţea ne lasă muţi” sau „nu ne mai putem găsi cuvintele din cauza emoţiei”: „Dialoga cu împrejurimile./ Exuberanţa îi dădea un aer regal,/ Şi când se identifica cu sinusoidele/ Devenea fascinantă!/ Pătrundea în boabele de struguri/ Şi din scurgerea sa/ Viţa de vie devenea mai dulce/ În zodia începuturilor.// Buzele i se arcuiau impecabil pe cuvinte/ Şi ochii îi scânteiau de poezie./ Era frumoasă ca un răsărit de soare/ Şi îţi zbura prin minte ca un fluture./ De pe liniile de fugă/ Devenea albastră/ Ca speranţa/ Sculptată între braţe.” (Geneză, Roman, 31 decembrie 2017)

Semnele de dragoste fie nu au nume, fie nu pot deveni simboluri decodabile: „Din viaţa ei fără de nume/ Se desluşeau/ Semne de dragoste.” (Drum de îngeri, Roman, 2 ianuarie 2018)

Sărutul este o pecete, un ritual, într-un spaţiu sacralizat, aureolat, secret: „Minunată şi desăvârşită/ Îi rarefia aerul pe care îl respira./ Debarasată de orice convenţii/ Îl săruta într-un ritual numai de ei ştiut.” (Fără reţineri, Roman, 3 ianuarie 2018)

Portretul iubitei e năucitor de „modern”, punând în dificultate chiar un trubadur de cartier: „Nebuna mea cu ochi de semafor,/ Când verzi dând liber pentru-amor,/ Când roşii-atinşi de-anomalii,/ Când asaltaţi de stări hepatice de gelozii./ Nebuna mea cu capul printre nori/ Cu hachiţe şi repoziţionări,/ Cu omenesc brăzdat de mult imprevizibil,/ Cu multă elocinţă adunată din polifonii,/ Învaţă-mă să mă dizolv în armonii.” (Nebuna mea, Roman, 3 ianuarie 2018)

Refugiat în versuri „folclorice”, poetul poate spune orice, rima fiind dictatorială, dar rezultatul ansamblul e convingător, traducând aproape literal zbaterea întru dragoste şi lume a eroului, respectiv eului liric: „Foaie verde de ce n-am/ Mi-aş dori mereu să am,/ Dar dorinţa e în van./ Foaie verde de cocor/ Mă bate un gând să mor./ Şi foaie verde de arţar/ Mă bate un gând gregar./ Foaie verde de-un cal sur/ Ce m-aş înhăma la drum,/ Şi-apoi frunză de mălin/ Mă bate un gând divin/ Când să plec/ Şi când să vin./ Foaie verde de alun/ Mă bate un gând nebun/ Să dau lumea de pământ/ Şi-apoi să mă scufund./ Foaie vede chiparos/ Tare-aş vrea să fiu chipos.// Şi foaie verde şi un praz/ Doamne, de-aş avea răgaz/ M-aş muta în altă viaţă/ Cu iubiri sculptate-n gheaţă,/ Şi de-acolo din înalt/ Aş cânta ca un berbant,// Despre dragoste şi cal,/ Despre jale şi amar,/ Despre dragoste şi dor,/ Despre teama să nu mor,/ Despre plante şi ogor/, Despre ce dorim în zbor,/ Despre vise şi ocol,/ Despre cele ce ne dor/ Şi... cum migrează/ În nupţiala-i aventură un somon.” (Foaie verde de ce n-am, Roman, 5 ianuarie 2018)

E un univers asemănător cu cel generat de „viermuiala” din tablourile lui H. Bosch (o colecţie de proverbe ilustrate şi comentate din Ţările de Jos), dar originile versurilor sunt româneşti, cum ar fi de pildă cele amărui dintr-o doină sau strigătură de „păţit”: „Foaie verde de dai-nai/ Ia nu da să vezi cum ai…”

Iubirea nu doar acutizează simţurile, ci le şi maturizează, le converteşte, le înţelepţeşte, trecându-le prin cultură şi religie: „În vreme ce văzul se maturiza/ Privind rotunjimea formelor ei,/ Epiderma i se transforma în papirus/ Pe care se înşirau alfabete de dragoste./ Şi când se rostogoleau prin iarbă/ Împărţind înălţimile/ Şi el îi simţea pântecul roditor ca pământul/ Era ca şi cum se afla în vârful unei turle de biserică/ De unde îl zărea pe Dumnezeu!” (De pe înălţimi, Roman, 7 ianuarie 2018)

Poetul uită uneori (în favoarea poeziei!) că trebuie să fie aţos, agresiv, permanent în stare de alertă, atacând continuu. Rezultă atunci versuri romantice, sonore, muzicale, cu iz bacovian sau chiar eminesciene: „Umbre prelungi interpretau sensibile sonete/ Care îi readuceau aminte de mişcătoare melancolii/ Risipite în partituri de necântat compuse de suflet.(Umbre, Roman, 10 ianuarie 2018)

Mircea Bostan are abilitatea de a transforma abstractul în concret, iar rezultatul este delicat, convingător, parabolic: „Din nopţile destinate ei/ Confecţionă o scară/ Pentru a urca iubirile nocturne/ În intimitate.” (Intimitate, Roman, 17 ianuarie 2018)

Parcă speriat de fisurarea propriei sale intimităţi, poetul simte nevoia de a se răfui cu oricine şi începe cu cei mai redutabili adversari, timpul şi iubita: „Limbile ceasornicului se rătăceau printre ore,/ Precum ţiparul prin mâl,/ Forfecând cu necruţare felii de timp.// Se rostogoleau peste săruturi/ Într-un joc dominat de ambiguităţi./ Meticulos până la rigiditate/ El căuta cheia magică/ A înţelegerii de sine,/ În vreme ce ea/ Confecţiona un colier drept zgardă/ Pentru haos.” (Zgarda, Roman, 18 ianuarie 2018)

Autenticitatea rostirii ne face să uităm teribilismele poetului: „Cancerul imaginarului îl devora./ Draci care-i populau interesele,/ Esenţele,/ Ba chiar şi iubirile.” (Când..., Roman, 18 ianuarie 2018)

Ambiguitatea e şi ea prezentă şi, la un moment dat, nu mai ştim dacă receptorul e femeia, iubita, clepsidra sau chiar „expresia”, traductibilă sau nu prin cuvinte: „O admira în doze digerabile!/ Stăpână pe sine,/ Expresia/ Avea puncte de pornire oneste,/ Iar sentimentele/ Drapate în nori şi furtuni/ Erau asuprite de asalt.” (Femeia nisipurilor, Roman, 21 ianuarie 2018)

În „Vagabond”, poetul devine un „căpcăun”, adică un „cap câine”, om cu cap de câine, zeitate egipteană, dar şi joc al unui imaginar dezinvolt şi devorator: „Schingiuit de dorul de ea/ Străbătea străzile oraşului/ Ca un câine vagabond/ Lătrând iubiri neîmplinite./ Devora poemele despre ea/ Şi fabrica în atelierele minţii/ Cheia de la centura ei de castitate.// Avea de toate,/ Şi nu avea nimic!/ Era neîntreg/ Pentru că EA nu se dizolva în existenţa lui.” (Vagabond, Roman, 29 ianuarie 2018)

Ipocrit sau sincer, poetul scrie sau declamă versuri unice iubitei şi ea unică (la propriu!) într-o traducere liberă a Cântării Cântărilor: „Şi când sărutul tău, mai dulce e ca vinul/ Se-amalgamează pe pământ umanul cu divinul/ Şi când ca mirul făptura-ţi/ Se va revărsa în mine/ Venit-a vremea să te iubesc numai pe tine./ Tu, cea care doseşti iubirea între sâni/ Şi între sâni m-ascunzi pe mine/ Din munţi de nestemate şi câmpuri de bijuterii/ Palate de iubire îţi voi făuri,/ Şi mirosul parfumului de nard/ Întreaga lume o va cuceri.” (De dragoste şi dor, precum în Cântarea Cântărilor, Roman, 15 februarie 2018)

Cam atât despre prima secţiune a volumului DEZMETICIREA ÎNTREGULUI, intitulată „Despre Dragoste I”.

A doua secţiune, intitulată „Şi despre altele II” nu are coerenţa interioară, ideatică, atitudinală şi sentimentală a primei părţi, dar este mult mai dinamică, mai puţin monocordă, având mai mulţi „adrisanţi”.

Ironia poate ataca acum incultura şi impostura, politică sau nu, oricum notorie. „EVA” devine acum „EBA”: „Când aia mică a ciripit şăgalnic că:/ „este unii care nu vrea să vorbeşte cu tine”,/ întreaga suflarea a intelighenţiei a luat-o la frecuş,/ apoi când a stâlcit pluralul de la succes de i-a ieşit „succesuri”,/ unii au şters cu ea pe jos,/ iar alţii au demonstrat pluralul multiplu./ Însă când deştepţii neamului în aranjarea literelor şi ideilor/ se opinteau în exprimare la televizor/ de teama „coşmarelor” şi a „monoloagelor”/ nimeni nu a scos un cuvinţel./ Toţi erau pe „mute”!// Fiţi oportunişti!/ Duceţi geanta măgarului/ dacă astfel mai căpătaţi o sinecură!/ Linguşiţi, minţiţi, escrocaţi,/ depuneţi mărturii mincinoase,/ furaţi, tâlhăriţi, violaţi, treceţi peste cadavre./ Intraţi în repaus numai atunci/ când pravăţul vostru se va îndeplini!” (Scopuri de toată lauda, Roman, 15 decembrie 2017)

Ironia poate deveni pamflet patriotic, de bună calitate şi într-o prezentare inedită: „Te doare ceva?/ Întrebă smerit tânărul./ Mă doare România!/ Răspunse întunecat/ Cel trecut prin/ Războaie, comunism şi revoluţii./ Da’ ce bre, România este un organ?/ Este!/ În amalgamul ăsta de carne, oase şi sânge,/ Cum numai un alchimist ca Dumnezeu putea crea,/ România s-a statornicit pentru român/ Între stern şi suflet.(România care mă doare, Roman, 29 decembrie 2017)

Parabola este acum eliptică, mai puţin explicită, dar convingătoare: „Făcuse de toate la viaţa sa./ Fusese şi sus şi jos./ Ştia să deosebească răul de bine,/ Dar putea identifica şi răul care face bine/ Şi binele care face rău.” (Alte zeităţi, Roman, 31 decembrie 2017)

Demitizarea este la ea acasă. Spuma mării din care se nasc zeităţi în antichitate devine acum caimacul dintr-o cafea: „Luând caimacul de pe spuma mării/ Aşa cum iei caimacul din cafea,/ Vălurea literele de-a lungul ţărmului.” (De-a lungul ţărmului, Roman, 31 decembrie 2017)

Iată şi o inedită prezentare a „Omului de prisos” sau a „Omului fără însuşiri”, erou al literaturii ruse sau austriece: „Inconfundabil era recunoscut peste tot şi de toţi./ Oamenii se uitau la el ca la o expoziţie./ Când trecea printre ei/ Fără să facă nimic remarcabil/ Despica pur şi simplu aerul.” (Făcătorii de miere)

Lumea pe dos e prezentă nu ca imagine, ci ca atitudine: „Evazionişti simţind suprema satisfacţie// Furând statul,/ Cel mai mare hoţ din toate timpurile!/ Funcţionari fericiţi/ Umilind contribuabilul,/ Şi răstignindu-l cu privirea în faţa ghişeului/ Plecător magic de şale şi demnitate.” (Fiecare cu fericirea lui!, Roman, 14 ianuarie 2018)

Mircea Bostan este necruţător cu istoria, mai recentă sau ceva mai veche, oricum traumatizantă încă: „Strângerile de mână detectabile de la graniţă/ Între ţăranul colhoznic şi muncitorul stahanovist/ Sălăşluiau în memoria ochilor săi,/ Precum peştele de pe televizor,/ Plutind pe milieul din macramé/ Ca pe un colac de salvare.” (Turnul, Roman, 21 ianuarie 2018)

O asemenea istorie transformă eroul într-un antierou, fără strălucirea lui Don Quijote: „Şi când lumea s-a dat iarăşi peste cap/ Şi-a reîmbrăcat armura de cavaler/ Şi a început să le spună oamenilor/ Ceea ce doreau să audă/ Demonstrându-le că noaptea nu doarme./ Iar când aripile fâlfâiau a dimineaţă,/ Ţărmul nu mai avea niciun gând/ Şi plaja era invadată/ De puzderie de calme broaşte ţestoase.” (Decor de operetă, Roman, 30 ianuarie 2018)

Sau şi mai convingător: „Ca o minte obosită de condamnat,/ Avântul mâinii, care ţinea sabia, se frânse,/ Iar din fuga sa printre căutări/ Se prefigurau pierderi./ Ceva din afara sa/ Se scurgea ca o risipă/ Şi horcăitul prăbuşirii/ Îl sufoca./ Lovit de precaritatea cotidianului/ Viitorul său se scufunda,/ Precum un suflet ciuruit de regrete,/ Iar el orbecăia printre nefericiri.” (Obosit, Roman, 18 ianuarie 2018)

Apocalipsa poetului poate avea două variante, una în care „repornirea” este posibilă: „Se repornea singur/ Ca focul din tăciuni./ Îşi reprograma gândurile/ Evadate din tainele lumii./ Se hârjonea cu vrăjitoarele,/ Traumatiza metaforele,/ Sporovăia despre incendii, divorţuri,/ Căderi de guverne şi alte tâmpiţenii/ Cu babele de pe uliţele satului/ Ca un nebun posesor de carnet,/ Iar după ce se rotunjea de scandal/ Devenea pasiv ca o bătălie pierdută.” (Din tainele lumii, Roman, 29 ianuarie 2018)

Cealaltă variantă conţine moartea „zeilor” şi a „eroilor”, cel puţin în accepţia lor clasică: „La hotarul dintre credinţă şi necredinţă/ Se pârjoleau adevăruri,/ Iar slobodul nechezat al cailor/ Se amesteca cu rugăciunile îngenuncheate,/ În vreme ce pe el îl bântuia gândul plecării!/ Apoi pieri în răspunsurile zeilor/ Ca într-un străfund de peşteră./ Şi după ce îşi acoperi chipul/ Cu brazde de revoltă/ Îl scoase la vânzare pentru două săbii ştirbe/ Şi un arc ignobil./ În cele din urmă evadă în imaterial/ Ca şi cum s-ar fi ascuns/ În umbra adevărului cam strepezit.” (Gândul plecării, Roman, 18 ianuarie 2018)

Există urme ale eroismului, dar ele sunt însă fosilizate: „De la o vreme ajunse să demoleze/ Forme de relief interioare,/ Şi tot căutând trecutul lăsa urme adânci/ În liniştea prezentă a multora.” (Demolatorul de forme)

Sau obţinute prin recul sau prin transfer de personalitate: „Eroina lui devenise servitoarea neputinţei/ Pe care o chinuiau nopţile curăţate de început./ Persecutată de bănuieli/ Miniaturiza orele,/ Şi ca un trăgător de elită/ Se deprava în ultimul hal/ Din poziţia culcat/ Făcând sex cu universul.” (Început, Roman, 24 ianuarie 2018)

Sunt multe versuri frumoase în acest volum, precum acestea: „Cuprins de închipuiri,/ Puse la cale un modern/ Plan de topit dureri.” (Proiect, Roman, 28 ianuarie 2018)

Sau: „Luna avea cearcăne de supărare/ Şi se foia în scaunul cerului/ De la stânga la dreapta/ Fără niciun rost,/ Precum o fecioară la propria-i nuntă.” (Luna avea cearcăne de supărare, Roman, 31 ianuarie 2018)

Şi încă: „Înecat în mistere/ Apunea fericit/ Ca o piatră în pustiu.” (Apus, Roman, 15 februarie 2018)

Mircea Bostan a înţeles un lucru simplu, dar nu atât de uşor de înţeles: acela că poezia este atemporală, dar că ea poartă amprenta sensibilităţii timpului în care a fost creată.

Profilul psihosomatic al autorului ne prezintă un personaj ultra-hiper-sensibil, convertit la credinţa unei indiferenţe atitudinale şi de rostire a discursului, ca şi cum un alt personaj, complice sau nu, a primit sarcina rostirii şi rostuirii şi se achită funcţionăreşte de această sarcină.

Poezia lui Mircea Bostan este un imens oximoron, detectabil însă doar la rezonanță magnetică sau complice.

 

Profesor dr. Lucian Stroch